Cine a ucis uriasii in trecut si cine azi nu doreste sa se vorbeasca si prezinte dovezile existentei lor?

BIBLIE DE PESTE 100 DE ANI

 CU FILIGRAM PE FIECARE PAGINA

CAP 6 

VESTIREA POTOPULUI, FACEREA CORABIEI

"2.Vazand fiii lui Dumnezeu pre fetele oamenilor ca erau frumoase , s'au luat lor femei din toate care au ales.

3.Si au zis Domnul Dumnezeu :nu va ramanea Duhul meu in oamenii acestia in veac , pentru ca trupuri sunt si vor fi zilele lor o suta si douazeci de ani.

4.Si erau uriasi pre pamant in zilele acelea; si dupa aceia cand intrau fiii lui Dumnezeu la fetele oamenilor si le nasteau lor, aceia erau uriasi , din veci oameni numiti."

Ce sunt "uriasii" ?

Cuvantul folosit in originalul ebraic este Nefilim, un derivat al verbului nafal, = a cadea, cadere. Uriasii sunt deci cei "cazuti", sau am zice noi astazi "cei decazuti" , "cei degenerati".
Ce fel de fapturi au fost ei putem afla  din relatarile aluzive din Biblie.
Este evident ca "uriasii" au fost mari in dimensiuni si la fel de mari in rautate. Ei au fost un fel de supra-oameni, niste anomalii genetice si morale, care "au trebuit" sterse de pe fata Pamantului pentru prezervarea sanatatii planetei si pentru perpetuarea planului mesianic (Gen. 3:15).
Acesta a fost motivatia potopului (2 Petru 2:5), dupa profetia rostita mai dinainte de Enoh (Iuda 14).

Cartea lui Enoh  scriere  „periculoasa” şi bulversanta pentru cei dogmatici, care pretind că sunt preocupaţi de spiritualitate. Pentru că  arată clar că se poate dialoga direct cu Dumnezeu şi cu Îngerii, fără vreun intermediar, fie el preot sau rabin. 
Din acest motiv, cele două cărţi sunt în mod deliberat „uitate” sau cenzurate, căci autorităţile religioase nu agreează textele care oferă o mare libertate celor care le citesc.

Unul dintre cele mai enigmatice manuscrise descoperite la Marea Moartă este Cartea lui Enoh, text considerat apocrif de către autorităţile bisericeşti.
În urma unor îndelungate controverse, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceasta a fost „cartea de căpătâi” a lui Iisus şi că El o ştia pe de rost, ceea ce explică numărul mare de pasaje din Cartea lui Enoh citate în Evanghelii.

Teologii experţi în Sfânta Scriptură au afirmat timp de sute de ani, în decursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, că textele lui Enoh au fost scrise cu cel puţin 100 de ani şi cu cel mult 300 de ani după moartea lui Iisus. A existat o întreagă dispută asupra subiectului anteriorităţii Cărţii lui Enoh faţă de Evanghelii.
Însă descoperirea manuscriselor din cea de-a patra cavernă de la Qumran
a permis stabilirea în mod ştiinţific a faptului că textele lui Enoh disponibile la ora actuală sunt anterioare cu cel puţin 200 de ani naşterii lui Iisus.

Una din implicaţiile majore ale acestei descoperiri este faptul că astfel se dovedeşte că Iisus era un foarte bun cunoscător al Cărţii lui Enoh, că aceasta era de fapt cartea Lui preferată, dacă ţinem cont de numărul frazelor „enohiene” care se regăsesc în rostirile Sale, aşa cum sunt ele relatate în Evanghelii.

Cartea lui Enoh, lucrare apocrifă, reprezintă totodată una dintre cele mai vechi şi mai importante surse ale tradiţiei creştine în ceea ce priveşte descrierea îngerilor. Excepţional de moderne, cu implicaţii deosebit de importante datorită vechimii lor, dialogurile lui Enoh cu Dumnezeu şi cu Îngerii (Uriel, Gabriel, Mihail şi Rafael) reprezintă un document de importanţă capitală, care merită să fie citit de cât mai mulţi oameni.

Cartea lui Enoh era şi un text sacru evreiesc, înainte ca reformatorul evreu Simon Ben Jochai să o condamne vehement, în anul 70 d.C., împreună cu toţi cei care ar îndrăzni s-o citească. Motivul acestei mânii era acela că Alesul despre care vorbeşte Enoh semăna foarte mult cu Fiul Omului, cu Mesia despre care începea să se vorbească. Apoi, povestea Îngerilor care nu ezitau să flirteze cu fiicele oamenilor îl indignase profund.

Este un fapt logic, de vreme ce creştinii preţuiau foarte mult această scriere, care era inclusă în canonul biblic al acelor vremuri.
Astfel, timp de aproape 300 de ani după Iisus, Cartea lui Enoh a fost neobosit copiată şi recopiată, ca toate celelalte pergamente cu scripturi sfinte.
De-abia în anul 325, atunci când un prim conciliu ecumenic hotărăşte să compună Biblia şi să aleagă textele care vor deveni „publice” sau „ascunse” publicului, Cartea lui Enoh şi Cartea lui Tobias vor fi clasificate în categoria cărţilor cu conţinut secret. Cu toate acestea, Cartea lui Enoh îşi continuă cariera literară până când un exeget decide să întocmească un catalog critic al tuturor textelor „apocrife”. Italianul Filastrius din Brescia, indignat şi el de aceşti Îngeri

ştrengari, o condamnă în catalogul său „raţional” de texte eretice „Liber de Haeresibus”. Un alt motiv al lui Filastrius pentru a-şi justifica verdictul l-a constituit prezenţa cu totul de neînţeles a frazelor rostite de Iisus, „copiate” în Cartea lui Enoh. După el, aceasta dovedea un singur lucru: redactarea ei era în mod obligatoriu ulterioară celor patru evanghelii ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

În 1906, la aceeaşi concluzie a ajuns şi preotul François Martin, (fără să ştie că manuscrisul lui Enoh era de fapt anterior, grotele de la Qumran având să fie descoperite de-abia în 1947), care scria că „incredulii văd [în Cartea lui Enoh] un mijloc puternic, irezistibil, de a ruina din temelii credinţa creştină [dacă ar fi adevărat că această Carte ar fi anterioară naşterii lui Iisus]”. Este aşadar de înţeles de ce conciliul din Laodiceea, din secolul al IV-lea, a validat concluzia lui Filastrius, condamnând definitiv Cartea lui Enoh. Numai puţine exemplare au reuşit să supravieţuiască acestui conciliu, graţie unor bibliotecari competenţi. Iar cele care au reuşit aceasta, nu au rezistat în faţa îngrozitoarei Inchiziţii... Aceasta a ars ultimele exemplare, împreună cu proprietarii lor, ceea ce i-a descurajat definitiv pe colecţionarii de cărţi interzise.
Iar timp de 1400 de ani nimeni nu va mai auzi nimic despre ea, ajungându-se chiar ca existenţa ei să fie complet uitată.

Însă în 1773 exploratorul scoţian James Bruce a găsit, într-o veche mănăstire din Abisinia (Etiopia), câteva copii intacte ale Cărţii lui Enoh. Acei călugări din deşert reproduceau cu fidelitate Cartea, din generaţie în generaţie, de îndată ce copiile lor se alterau, pur şi simplu pentru că în cadrul Bisericii Etiopiene Cartea lui Enoh era în continuare considerată o carte sfântă, care făcea parte din scripturile lor canonice.
Bruce a adus cu el trei exemplare, unul pentru Universitatea din Oxford, unul pentru el însuşi şi încă unul pe care l-a oferit regelui Ludovic al XV-lea al Franţei.

Graţie acestei descoperiri a lui Bruce, Cartea lui Enoh a ieşit din nou din umbră.
Însă de îndată ce, în 1821, lingvistul englez Richard Laurence, profesor la Oxford, reuşeşte să traducă această lucrare din etiopiană în engleză, el îi insuflă - fără să ştie - o nouă viaţă. Revitalizată de interesul care i se arată, Cartea lui Enoh se „trezeşte” pe deplin, pentru că toate celelalte exemplare care supravieţuiseră Evului Mediu creştin european reapar la suprafaţă:
în 1832, un cercetător găseşte, aparent întâmplător, în Biblioteca Vaticanului câteva fragmente dintr-o versiune în limba greacă.
- În 1880, profesorul rus Popov găseşte o versiune moldovenească, incompletă, datând din secolul al XVII-lea.
- 6 ani mai târziu, de o alta găsită în Iugoslavia, mult mai importantă:
- profesorul Sokolov descoperă şi el, tot „din întâmplare”, în arhiva Bibliotecii Naţionale din Belgrad, o Carte a lui Enoh acoperită de praf.
După o examinare lingvistică, manuscrisul îşi dezvăluie tainele: fusese scris într-un amestec de bulgară veche şi de sârbă medievală din secolul al XV-lea, numită şi „slavonă”, o limbă arhaică. Această versiune de la Belgrad va deveni Cartea secretelor lui Enoh, Cartea lui Enoh slavonă, sau Enoh 2. Primele traduceri au fost realizate de preoţii Morfill – în engleză, Bonwetsch – în germană şi François Martin – în franceză. Analizele lingvistice mai avansate au demonstrat că stilul de redactare provenea din traducerea unei cărţi greceşti. Dar marea noutate consta în text: acesta era complet diferit de versiunea etiopiană (sau Enoh 1), fiind însă complementară acesteia.
Şi, ca şi cum toate Cărţile lui Enoh s-ar fi înţeles între ele, un an mai târziu, în 1887, săpăturile arheologice franceze realizate în situl egiptean de la Akhmin au dus la descoperirea unei copii a Cărţii lui Enoh în versiune greacă.
Această versiune a fost tradusă în 1892 în franceză de preotul Bouriant. Examinările lingvistice comparative ale tuturor ediţiilor disponibile au permis stabilirea, cu deplină certitudine, a faptului că iniţial Cartea lui Enoh a fost scrisă în versuri, stil care s-a pierdut în decursul traducerilor succesive. După cum explica profesorul Laurence în ediţia din 1911 a Enciclopediei Britannica, „câteva pasaje incomprehensibile au făcut chiar să fie necesară retraducerea pasajelor etiopiene în greacă, apoi din greacă acestea au fost traduse în aramaică pentru a se detecta repetiţiile din versiunea greacă”. Laurence presupune astfel că versiunile etiopiană, slavonă şi greacă proveneau dintr-o singură sursă, dintr-o singură carte, cea originară, autentică, scrisă într-o limbă semitică. Însă aceasta era definitiv pierdută în negura vremurilor – cel puţin, aşa s-a considerat până la fantastica descoperire a manuscriselor de la Qumran, din 1952, care aveau să dovedească anterioritatea absolută a Cărţii lui Enoh faţă de toate celelalte texte creştine.

La întrebarea „Cum se explică faptul că extrase din Cartea lui Enoh se regăsesc în Noul Testament?”, Joszef Milik, un renumit specialist în manuscrisele de la Marea Moartă, a răspuns: „Nu ştiu. Sfântul Iuda îl citează până în cele mai mici amănunte, ceea ce demonstrează clar că în acele vremuri Cartea lui Enoh era considerată un text de referinţă”.
În noiembrie 1991, Profesorii James Robinson şi Robert Einsmann de la California State University din Long Beach au ţinut o conferinţă de presă la New York pentru a prezenta un nou manuscris de la Qumran, total necunoscut publicului. Prezentând peste 200 de fotografii ale unor fragmente din manuscris, cei doi experţi au comentat în faţa reprezentanţilor mass-media rezultatele muncii lor de asamblare şi de traducere a textului. Efectul senzaţional al acestei conferinţe a relansat imediat scandalul manuscriselor de la Marea Moartă, ţinute secrete, în cea mai mare parte a lor, de către Vatican. Aceasta l-a determinat pe jurnalistul Stephan Hoeller să scrie în 1992 în revista Gnosis Spring:

„Membrii echipei de la Qumran erau aproape în exclusivitate preoţi catolici, cu excepţia profesorului John Allegro. Aceste manuscrise ar fi rămas necunoscute publicului dacă Edmund Wilson nu ar fi publicat în 1955 o serie de articole în cotidianul The New Yorker, în care arăta că Vaticanul se temea ca aceste documente să nu reveleze informaţii defavorabile creştinismului, precum şi comunităţii evreieşti aflate la originea Noului Testament!!!

Imediat după publicarea articolelor lui Wilson în The New Yorker, numărul de documente de la Qumran făcute publice a diminuat brusc şi apoi s-a redus la zero. Toţi specialiştii sunt de acord că fragmentele cele mai „sensibile” din punct de vedere teologic i-au fost încredinţate preotului de origine poloneză, Milik.

 Aproape toate manuscrisele nepublicate erau în mâinile sale şi au rămas astfel până în ziua de azi, iar această echipă de la Qumran a ridicat o adevărată „cortină de fier” în jurul fragmentelor. A trebuit să apară protestul public al dr. Allegro, din 1985: „De ce oare colegii mei ţin ascunse aceste comori? Publicul trebuie să afle despre ele...”.
Astăzi, această „cortină de fier” a căzut, îndeosebi după ce Huntington Library din San Marino, California, a decis să facă publice fotografiile acestor manuscrise. Atunci, cărui fapt i se datorează această întârziere? Criticii acuză Vaticanul şi pe specialiştii săi, în special pe Milik. Oare au descoperit pasaje atât de „periculoase” în aceste manuscrise încât au fost nevoiţi să le păstreze secrete?
Concluzia care se impune de la sine este una singură: Cartea lui Enoh era într-adevăr cartea favorită a lui Iisus. De fapt, în Cartea lui Enoh regăsim prezenţa cristică într-un mod tainic, ca şi cum această scriere nu fusese decât o imensă repetiţie, un avertisment extraordinar dincolo de timp şi de spaţiu, adresat tuturor celor care îşi dau pur şi simplu osteneala de a deschide cărţile.
Evanghelii Apocrife  - Cartea lui Enoh (Versiunea etiopiană) În ceea ce-l priveşte pe Enoh, tradiţia spirituală afirmă că a fost un mare iniţiat care a trebuit să realizeze

legătura între cer şi pământ. El şi-a asumat sarcina dificilă a învăţării şi ghidării oamenilor, aplanând conflicte şi îndemnând mereu la bine şi la progres. El era numit „Pacificatorul”, fiind o fiinţă umană foarte evoluată spiritual. Acesta a fost probabil motivul pentru care Enoh „a fost luat în ceruri”, unde a primit 
iniţieri şi revelaţii secrete. La revenirea sa, după cum afirmă tradiţia spirituală, „Enoh a rămas ascuns şi nici o fiinţă umană nu ştia unde anume el trăia, ce făcea şi care erau intenţiile sale”.
Parte integrantă a misiunii sale a fost intensa activitate de răspândire a învăţăturilor divine. Există referiri conform cărora el ar fi scris 366 de cărţi.
În tradiţia iudaică se afirmă că „în timp ce Enoh le vorbea oamenilor, aceştia au văzut un armăsar alb coborând din ceruri, în mijlocul unui vârtej de vânt şi de praf. Enoh le-a spus celor ce se aflau acolo că acel armăsar a coborât din ceruri pentru a-l lua pe el într-o lungă călătorie, din care însă el nu se va mai întoarce printre oameni”.



Ceea ce este surprinzator este faptul ca citim iarasi despre existenta uriasilor si dpa potop.
Iata ce gasim in Numeri 13:33:
"Apoi am mai vazut in ea (tara Canaan) pe uriasi, copiii lui Anac, care se trag din neamul uriasilor; inaintea noastra si fata de ei parca eram niste lacuste."
De unde au aparut "uriasii" ?
Intrebarea fireasca este: de unde au aparut acesti uriasi daca toate fiintele decazute au fost distruse de apele potopului?
Singurul raspuns este ca a mai avut loc o alta imixtiune a ingerilor
("in vremurile acelea si dupa aceea"- scrie Gen. 6:4)
in treburile umane cu scopul de a-i impiedica pe Avraam si ai sai sa ocupe Canaanul.
In Geneza 12:6 ni se spune ca in timp ce Avraam se indrepta spre tara promisa: "Canaanitii erau atunci in tara", iar in Geneza 14:5 ii gasim implicati in conflicte tribale locale.
Aici, ei sunt numiti "Refaimi" stabiliti la Ashtarot-Karnaim  (a se vedea pe harta veche subliniate cu rosu) si "Emimi" stabiliti la Save-Chiriataim.

In Geneza 15:18-21, "Refaimitii" sunt enumerati intre popoarele Canaanului.

Toate aceste popoare au fost judecate de Dumnezeu si trebuiau distruse cu desavarsire de copiii lui Israel!!!!!!!!!!! (Deut. 20:17; Iosua 3:10).  


Majoritatea au sfarsit-o asa, iar altii au scapat probabil in tarile din jur(chiar si pe teritoriul Romaniei care atunci nu exista bineinteles ), urmele lor facand si astazi un subiect de studiu controversat pentru antropologi.
"Aici era Nucetul. Pă­rin­­ţii mei spuneau că în a­ceste locuri stăteau u­riaşii. Ei le spu­neau ji­dovi, că aşa îi nu­meau aici pe uriaşi. Cre­deam că sunt po­­veşti, dar am a­vut oca­zia să văd un sche­let", spu­ne Io­ni­ţă Flo­rea, în vâr­stă de 80 de ani, din co­mu­na Popeşti, judeţul Giur­giu. Despre ce e vor­ba?
În nordul acestei lo­ca­lităţi a fost desco­perită, în anul 1926, o cetate dacică, ie­şită din co­mun prin mărime. Cel­ care a făcut săpături aici a fost arheologul Vasile Pârvan, care era convins că a gă­sit pri­ma capitală a lui Bu­re­bis­ta. S-au efectuat săpături în mai mul­te rân­duri, pâ­­­­nă a­proa­­­­pe de anul 2000. S-a dovedit în timp că a fost, în­tr-a­devăr, pri­ma cetate de scaun a lui Burebista, care a unificat apoi toate triburile dacilor şi a de­ve­nit un rege ce stăpânea aproa­pe jumătate din Eu­ropa.
«Când găseam oasele, ne trimiteau acasă»

Ceea ce a frapat la Ar­ge­dava sunt informaţiile con­f­orm cărora în timpul săpătu­rilor arheologice s-ar fi des­co­perit sche­letele a 80 de uriaşi, adică uma­noizi î­nalţi de aproximativ 4 me­tri. Acest lucru s-ar fi în­tâm­plat prin 1946-1954. Informaţii despre sche­­­lete de uriaşi descoperite pe teritoriul Româ­niei au mai existat. "Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi. Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme. Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu - n.r.) foarte ma­re, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheolo­gilor. Seful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti - n.r.). Ne-a trimis imediat aca­să pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu???
Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo patru metri lungime. Când gă­seam oasele, arheologii ne tri­miteau a­casă, să nu ve­dem noi ce e acolo! Dar noi ve­deam, că nu eram orbi.Ei uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâ­na mea în 1950", a spus Ioniţă Flo­rea.

La Argedava s-au mai găsit şi calendare solare asemănătoare cu cele de la Sarmizegetusa, dar care au dispărut, cu tot cu oasele de uriaşi, nu se ştie unde.


Novac e cel mai renumit

Au rămas legendele u­riaşilor porecliţi "Ji­dovi", nu se ştie de ce, peste tot în zona de sud a Mun­teniei. La sud de Popeşti există o vale care se înt­in­de de la Olt până la Giurgiu. Legenda spune că un uriaş, pe nume No­vac, cel mai renumit dintre toţi, s-a luptat cu un ba­laur care le făcea rău oa­menilor. Simţindu-se în­vins, balaurul a fugit şi a lăsat o dâră pe pământ. Aceasta este "Brazda lui Novac".
În Tangâru, la aproximativ 15 kilometri de Popeşti, se află o altă ridicătură de pământ, tot o fostă cetate dacică, atestată arheologic.
"Măgura asta a fost făcută de jidovi, de uriaşi. Aşa spun poveştile din bătrâni. De aici până dincolo de Teleorman o să vedeţi asemenea măguri (movile - n.r.) făcute de uriaşi", ne-a spus Ion Ene, de 71 de ani, din comuna Tangâru, judeţul Giurgiu




«Au venit la noi, din Est, cu 7000 de ani în urmă»
"Cu aproximativ 7000 de ani în urmă, în zo­na României se dezvoltase o civilizaţie îna­intată, sedentară, cu o cultură strălucitoa­re. Peste ei au venit populaţii din Est, nu­mi­te de arheologul american Maria Gimbutas civilizaţia kurganelor. Diferenţa dintre po­pulaţiile autohtone şi cele invadatoare era în primul rând de înălţime, cei veniţi fiind mai înalţi - lucru atestat arheologic - răz­boi­nici, buni metalurgi şi constructori de ce­tăţi aşezate pe înălţimi. Aşa se explică faptul că în legende toate cetăţile vechi sunt con­stru­ite de uriaşi, iar agricultura perfor­man­tă este legată de plugul metalic adus de ei. Altfel spus, uriaşii au venit din Est, cu 7000 de ani în urmă. Răspândirea acestor populaţii de uriaşi în toată Europa (si Romania), apoi în Ori­en­tul Mijlociu(Israel ,Iordania ) şi nordul Africii, (Egipt)a dus, se pa­re, la naşterea legen­delor despre uriaşi. E foarte posibil ca ei să se fi a­si­miliat în marea masă a populaţiilor autoh­to­ne, mai mici de înălţi­me, aşa cum spun, de altfel, şi legendele, şi astfel să fi dispărut. Reminiscenţe ale acestor uriaşi le vedem cu ochii noştri: se mai nasc din când în când oameni foarte înalţi. Me­dicii le spun persoane bolnave de gigantism. Æi aici este de amintit faptul că mito­lo­giile vorbesc despre uriaşi ca despre o ra­să umanoidă degenerată, nereuşită", ne-a explicat arheologul Traian Popa
- Mitologia ro­mâ­nă spune că e­xistenţa umanoidă a cunoscut mai multe "rase" şi a început cu căpcăunii, forme nere­u­şite de umanizare, ca­re au dispărut. După ei au venit uriaşii, care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu. Divinitatea a trimis Potopul şi i-a omorât pe toţi. După uriaşi au venit oamenii, care vor fi înlocuiţi cu blajinii, o rasă de fiinţe mici de statură, cu suflet bun, care sunt pe placul lui Dumnezeu.
Cine nu a auzit de uriaşii Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră? 
Multe poveşti ne vorbesc despre ei. Erau atât de mari şi de puternici, încât unul lua un copac gros şi îl îndoia în mâini de parcă ar fi fost de cauciuc, iar celălalt strângea piatra în pumni şi o făcea pulbere. Mulţi dintre bunicii voştri au aflat din bătrâni că uriaşii ar fi trăit pe pământ înaintea oamenilor.
Uriaşii erau mari de tot, cu ochii cât dovlecii şi dinţii cât fiarele plugului. Păşeau de pe un munte pe altul, făcând să se cutremure pământul. Pe lângă ei, oamenii erau ca muştele.
O fetiţă de uriaş a găsit un ţăran care îşi ara pământul cu boii lui şi l-a luat în palmă, cu boi cu tot, şi l-a dus la părinţii ei. Aceştia au sfătuit-o să nu îl rănească şi să îl ducă la locul lui, căci este om şi va trăi mult timp după ce ei nu vor mai fi.
În Ţara Haţegului, o frumoasă depresiune montană situată între Petroşani şi Deva, oamenii şi acum vorbesc despre uriaşi. Cică o fată de uriaş a făcut cetatea de la Deva; sora ei ridica alta pe vârful muntelui Retezat. Pentru că cea de pe Retezat era mai frumoasă, fata de la Deva a aruncat cu un fier de plug, stricând şi cetatea, retezând şi vârful muntelui. De aceea, muntele s-ar numi Retezat. Şi mai spun oamenii că, primăvara, apele au tot dezgolit, din când în când, oase mari, de uriaşi.
Mulţi cred că legendele şi poveştile au un sâmbure de adevăr. Acum o sută de ani, un baron ungur din Ţara Haţegului, Franz Nopcsa, a avut curiozitatea să cerceteze oasele de uriaşi pe care le găsiseră ţăranii. El studiase ştiinţele naturale la Viena şi şi-a dat seama imediat că oasele aparţinuseră unor dinozauri. Aşa s-a descoperit că „uriaşii“ erau, de fapt, dinozauri.
Cercetătorii de la Facultatea de Geologie din Bucureşti au studiat mai mulţi ani locurile în care apăreau oasele şi au găsit cuiburi cu ouă de dinozauri. Peste ele căzuse, în timpul unei ploi mari, un mal de pământ. Puii s-au sufocat şi nu au mai putut să iasă din ou şi au murit. Dar mâlul care i-a acoperit i-a ferit de descompunere şi ouăle cu pui s-au transformat în fosile. Apoi, oamenii de ştiinţă au descoperit că aceşti dinozauri erau pitici, foarte mici în comparaţie cu alţi dinozauri. Asta pentru că, pe vremea lor, Ţara Haţegului nu era o depresiune înconjurată de munţi, ca acum, ci o insulă înconjurată de ape calde, tropicale, şi apărată de bariere de corali. Dinozaurii de aici aveau mai puţină hrană decât alţii şi de aceea au rămas mici.

Uriaşii în tradiţiile populare transmise pe cale orala ,din generatie in generatie

Uriaşii, acest popor fantastic al tradiţiilor româneşti, ne este prezentat ca aparţinând primelor timpuri ale antropogenezei. Ei sunt cunoscuţi în tradiţia populară sub diferite nume precum: urieşi, jidovi, tătâni, tartori sau tătari. Ei ar fi locuit pământul înaintea oamenilor obişnuiţi iar legendele povestesc multe lucruri ciudate despre neamul lor.

Uriaşii făceau parte din categoria oamenilor giganţi, un singur uriaş fiind echivalentul a douăzeci şi cinci de oameni obişnuiţi[1] Datorită puterilor lor extraordinare sunt numiţi cu epitetele de „pozniţi” şi „voinici fără pereche”. Dimensiunile lor erau colosale. Capul lor era cât o bute mare, părul lung şi încâlcit, ochii extrem de mari, trupul planturos, mâinile şi picioarele lungi şi mersul şleampăd. Când se deplasau călcau din deal în deal[2], puteau duce o vacă în spate fără vreun efort, puteau transporta copaci imenşi din care îşi construiau case iar când se delasau prin pădure, prăvăleau în urma lor copacii făcând pârtii largi prin pădure. Când beau secau pâraiele şi râurile, revărsau lacurile când se scăldau, cu ciocanele lor erau în stare să prăvălească stânci enorme, iar paloşele lor erau în stare să reteze vârfurile munţilor.[3]

Femeile uriaşilor erau voinice, muncitoare, guralive şi posedau un caracter mult mai blând decât al soţilor lor.

Deşi deseori amintiţi în legende şi basme ca luptători, uriaşii erau paşnici de felul lor, devenind periculoşi numai când erau agresaţi sau înfuriaţi. Deşi există menţiuni mitico-folclorice despre uriaşi antropofagi (posibil căpcăunii cunoscuţi şi sub denumirea de cap-câni) aceştia nu mâncau carne de om ci mai degrabă trăiau în bună înţelegere cu oamenii. Se spune că stirpea uriaşilor a dispărut în urma potopului.

De altfel, unul dintre cele mai cunoscute motive în poveştile despre uriaşi este tocmai acela al luării oamenilor în poală de către fata de uriaş dimpreună cu boii şi cu plugul cu care aceştia lucrau pămantul. Motivul semnifică, aşa cum vom vedea, o acţiune civilizatoare a uriaşilor asupra oamenilor obişnuiţi, aceşti uriaşi nefiind chiar atât de fantastici pe cât par. 
Revelatoare în acest sens este o legendă din satul Căpâlna (jud Sălaj) : 
Familia de uriaşi de la Podu Gogoronii, unde se află Casa Uriaşului, avea trei copii, doi feciori şi o frumuseţe de fată pe nume Nimilica, care este descrisă ca fiind foarte prietenoasă cu oamenii ”mici” pe care-i ocrotea şi îngrijea. Nimilica cea frumoasă (Nimilica in limba traco-daca ar fi însemnat Nimicuţa, Micuţa), culegând hribe prin pădure, ajunse la marginea unei poeniţe unde vede nişte făpturi mici – de acolo de sus le vede ca pe nişte furnici – scormonind pamântul cu un cârlig tras de boi, şi aceştia mici, după măsura lor. Şi-a zis frumoasa Nimilica: Ce bine m-aş juca cu acele mici jucării, hai să le iau acasă… Se coborî în vale, luă jucăriile în zadie, şi le duse acasa şi se jucă cu ele. Soseşte tatăl şi vede acele mici făpturi cu care se juca frumoasa Nimilica şi o întrebă: De unde le ai fetica mea?… De jos de lângă râul mare, acolo scormonesc pamântul cu un cârlig. Şi mai sunt şi altele, toate scormonesc pamântul şi şesul de lângă râu… Fetica mea, nu ai făcut bine că le-ai luat de la rostul lor, du-le-n grabă şi le aşează frumuşel de unde le-ai luat. Aceste mici făpturi sunt urmaşii noştri pe aceste plaiuri. Noi suntem trecători pe aici dar ei vor moşteni dealurile, pădurile, văile şi râurile care acum sunt ale noastre… du-le fiica mea acolo de unde le-ai luat… Nimilica adânc s-a întristat, a ascultat însă povaţa tatălui şi le-a pus din nou în zadie şi le-a dus la locul lor. Frumoasa Nimilica ieşea deseori pe culmea dealului şi privea spre valea râului cel mare şi admira micile făpturi. A trecut vremea zi de zi… Dar într-o zi uriaşii şi-au strâns lucrurile şi au plecat..[4]

Toponimia românească, de asemenea, cuprinde numeroase denumiri ce derivă din numele uriaşilor.
Există o seamă de peşteri cu nume ciudat precum : Peştera Uriaşilor, Pivniţa Uriaşului; o seamă de dealuri sau denivelări ale terenului, posibili tumului ce poartă nume ca : Movila Uriaşului, Mormântul Uriaşului; şi construcţii megalitice, aparţinând artei construcţiilor ciclopice ce poartă denumiri ca Cetatea Uriaşului sau Jgheabul Uriaşilor[5]; nume de localităţi precum :Novaci, un alt nume sub care sunt cunoscuţi uriaşii în legendele româneşti, Zidina,Jidova, Jidovina . 
Uriaşii conform mai multor relatări locuiau şi în cetăţile istorice pe care nu se stie când le-au părăsit, existând numeroase mărturii orale despre rămăşiţele pământeşti ale uriaşilor.

Cercetările asupra miturilor despre uriaşi, destul de abundente pe teritoriul românesc şi cu o tipologie variată, ne arată că ele au la origine surse foarte vechi , arhaice, ce nu sunt influenţate de înrâuriri biblice[8]Unele dintre legendele despre uriaşi se pare totuşi că au suferit un minim proces de încreştinare dar există oarecare reticenţe privind acest proces având în vedere că biblia, atât în Noul cât şi în Vechiul Testament vorbeste despre Uriaşii Gog şi Magog venite din miazănoaptea cea îndepărtată. Asupra acestui subiect vom reveni în detaliu când vom vorbi despre Giganţi.
O asemenea legendă ne spune că oamenii obişuiţi (razboaiele lui Avraam din Biblie cu uriasii) au dorit pentru ei Ţara de Lapte şi Ţara de Miere dar când au ajuns la ea au găsit-o ocupată de uriaşi. Plângându-se lui Dumnezeu oamenii, Preaputernicul le-a zis că i-ar fi făcut şi pe ei la fel de mari dacă erau la fel de credincioşi[9] dar aşa vor trebui să se înapoieze.

Legendele despre uriaşi abundă în teritoriul românesc ele extinzându-se pe întreg spaţiul carpato-daubiano-pontic. Ceea ce este si mai ciudat însă în aceste legende este faptul că în conştiinţa celor care mai stiu aceste poveşti uriaşii sunt implicaţi direct în filiaţia pelasgi-daci-români excluzând aproape în totalitate elementul roman. 
Un ţăran din Sibiel, loc din Mărginimea Sibiului unde legendele despre uriaşi se îmbină cu cele despre daci şi Decebal, ne spune cu mult prea multă convingere : „Traian nu i-o putut birui pe daci!”…”Da’ nu-i bai că i-o bătut ( Traian pe daci –n.n) că noi tot din daci ne tragem”…” …noi, românii, am fost mereu ăi mai viteji din Europa. Noi şi sârbii şi grecii. De zece ori mai viteji decât italienii, care se trag din Traian. Asta înseamnă că noi ne tragem din daci, pentru că şi ei erau ăi mai viteji din Europa şi nu se temeau de nimica. Noi nu ne putem trage din romani. Aşe simt io”[10].

De neamul urieşilor: Titanii

Cei mai vechi şi mai renumiţi dintre neamurile uriaşilor au fost Titanii care în miturile arhaice erau numiţi „genul antic pământean” şi „Fii Terrei” [11. Hesiod ne spune că primii copii ai Geei din împreunarea cu Uranus au fost tocmai aceşti titani, în număr de doisprezece, şase bărbaţi şi şase fete[12]. Faptul că Hesiod aduce vorba despre prima formă de religiozitate întâlnită în lume, anume credinţa în Cer (Uranus) şi Pământ (Geea) precum şi denumirile acestor copii ai Geei (a se înţelege cu sensul de autohtoni) ne fac să credem că patria de origine a Titanilor se afla la Dunărea de Jos iar grecii înţelegeau prin acestă numire o denumire etnică. Cu atât mai mult cu cât vechii greci numeau autohtonii din Dacia, pe daci, cu numele de geţi ce ar însemna „născuţi din Geea” iar pelasgii, înainte mergătorii dacilor, erau „născuţi din pământul negru” fapt ştiut tot din izvoarele mitico-istorice greceşti. 
Mai mult, numele acestor titani se pot reduce la numiri geografice din zona Dunării de Jos.. Unul dintre aceşti titani purta numele de Hyperion, nu ce poartă înţelesul de Ţara de Dincolo denumire ce face referire la Dacia întregă percepută ca Hiperboreea mitică în imaginarul grecesc sau , reducând la scară, dar rămânând în acelaşi teritoriu , numai la Transilvania care în cronicile maghiare era numită Ţara de dincolo (de păduri). 
Că Hyperion înseamnă ( din) Ţara de Dincolo ne stă mărturie şi Odiseea (VI.4) care aminteşte de Hyperia, regiunea aflată în apropiere de locurile ciclopilor de unde au emigrat pheacii, un alt nume al pelasgilor în izvoarele greceşti[13]. Ceilalţi unsprezece titani îşi reduc de asemenea numele la râuri sau munţi din Dacia[14]. Deducem de aici că patria neamului urieşesc al titanilor era langă Okeanos Potamos, Okeanos fiind chiar numele unuia dintre titani şi care nu este altul decât fluviul cel sfânt al antichităţii dacice Istrul sau Dunărea.

După cum patria titanilor nu era Grecia, la fel nici numele lor nu este grecesc. Homer făcând referire la aceştia îi numeşte pe titani cu epitete precum „protopărinţii oamenilor distinşi”[15]. Prin urmare, grecii îi percepeau pe titani ca părinţi ai oamenilor după cum arată şi rădăcina „tata” la care se reduce în cele din urmă cuvântul titan. Forma grecizată titanes, prin radicalul „tata” la care poate fi redusă, este identică în fond şi formă cu forma românească a cuvântului „tătâni”, nume sub care mai sunt cunoscuţi uriaşii în tradiţia populară românească, tătâni însemnând în limba română taţi, părinţi.

Pe langă denumirea de tătâni, uriaşii mai sunt cunoscuţi în tradiţiile româneşti sub numele de tătari. Despre acesti tătari tradiţia culeasă de Nicolae Densuşianu ne spune că odată formau un popor puternic, care locuise înainte vreme pe teritoriul provinciei româneşti Valahia, înaintea românilor iar dacii nu erau decât un fel de tătari[16]. Imediat ne putem da seama că nu este vorba despre triburile tătarilor care au tranzitat şi ţara noastra la 1241, mai ales că este vorba şi de filiaţia tătari- daci-români de care vorbeam ceva mai devreme. Acestora li se atribuie unele resturi de ceramica descoperite în acestă provincie şi unele menhire care erau considerate a marca mormintele uriaşilor, unele chilii săpate în stânci asemenea acelor din zona Întorsurii Buzăului sau de la Corbii de Piatră, unele dintre cetăţile cu ziduri sau din pământ cum este Argedava, prima cetate de scaun a lui Burebista şi nu în ultimul rând mormintele tumulare sau toponimia unor sate părăsite, unde s-au descoperit şi resturi de construcţii antice, sate denumite cu termenul generic de sălişti tătăreşti.

Această numire de tătari atribuită uriaşilor în tradiţiile populare româneşti nu este în fond decât o altă formă a numirii tătâni cu care Homer şi ţăranii români îi investiseră pe titani. Procesul lingvistic care a dat naştere acestei denumiri de tătari pentru a desemna neamul uriaşilor este tranformarea literei „n” din tătâni în „r” rezultând astfel termenul de tătari[17, caci rădăcina acestui nume etnic se reduce defapt tot la radicalul „tata”. Această particularitate lingvistică se va păstra în ţările române până la mijlocul Evului Mediu.

Dealtfel, forma tătân cu sensul de titan, în care se văd oglindiţi uriaşii tradiţiei româneşti este consfinţită de Codicele Voroneţian ce păstrează în paginile sale formulări precum: „Dumeneca a saptea a sfinţilor tătari (a se înţelege a sfinţilor părinţi), legea tătărească (legea părintească), obicnitelor tătăreşti ( obiceiuri tătăreşti, părinteşti. Iar o baladă populară din Brasov ne spune astfel:

Frumoasă masă e-ntinsă

De mulţi boieri e cuprinsă

Da’ la masă cine şede?

Tăţi bunii Braşovului

Şi tartorii târgului

Denumirea tartor, în sensul bun al cuvântului, adică acela de „cap, sef, părinte” păstrată în popor se reduce la timpurile pelasgo-dace şi se fundamentează pe unul dintre epitetele lui Zamolxe.

De la unii autori antici cum este Mnaseas din Petrae aflăm că dacii adorau pe Zamolxe ca pe Cronos iar Cronos în mitologia romană este echivalentul lui Saturn şi de aici putem deduce echivalenţa Saturn-Cronos-Zamolxe. Această identitate a divinităţilor în discuţie se datorează faptului că vechii pelasgi porniţi din Dacia, care era patria lor după toate izvoarele greceşti şi romane, au colonizat la un moment dat atât Grecia , cât şi Italia. Odată dedusă identitatea dintre aceste divinităţi, în fond una şi aceeaşi, dar cu numiri etnice diferite observăm că unul dintre epitetele de care se bucura Saturn/Cronos în teogoniile greceşti este acela de Tartaros identic ca formă şi sens cu românescul „tartor”. Mai mult, pentru greci, forma Tartar reprezenta lumea de dincolo iar prin inversiune fonetică obţinem Tătar. Ceea ce este de-a dreptul ciudat este că în Transilvania, Tara de Dincolo, se află o localitate cu numele de Tărtăria, locul unde a părut scrisul pentru prima dată, mai vechi cu o mie de ani decât cel sumerian.

Prin urmare Saturn/Cronos/Zamolxe se legitima prin epitetul tartaros acordat lui de lumea grecească drept zeul tătarilor, a tătânilor, a neamului uriaşilor. Deasemenea, Egiptul îl cunoaste pe saturn cu epitetul de tatunen, denumire foarte apropiată de românescul tătâne, fiind invocat sub titlul de „ părinte al părinţilor”. Conform istoricului roman Suetonius, Apollo a cărui patrie se afla în părţile Dunării de jos, după cum arată epitetul său de Hiperborean şi după tradiţiile greceşti care plasa Hiperboreea în aceste ţinuturi, şi care pare a fi doar o formă, aceea a luminii solare, a zeului suprem pelasgo-dac Zamolxe, era adorat în unele părţi ale Romei cu epitetul de Tortor, foarte asemănător cu românescul tartor şi care pare a deriva, în acestă lumină, cuvântul tătar.

Cel mai cunoscut reprezentat al nemului titanilor este Prometheu, despre care întreaga antichitate avea imaginea unui erou civilizator, cel mai înţelept dintre titani.

După cum putem observa, titanii, vechii uriaşi, nu erau altceva decât un neam pelasg, mai ales că în genealogiile străvechi, Titan, părintele titanilor ar fi fost nepot al lui Pelasg. Gradul de rudenie al acestor genealogii antice arată de cele mai multe ori filiaţia anumitor triburi sau neamuri întregi la o anumită tulpină genealogica adică la un neam mama.

...şi iar de neamul uriaşilor. Giganţii

Conform teogoniilor greceşti giganţii erau unul şi acelaşi neam cu titanii. Statura lor era de o mărime colosală şi erau deosebit de puternici. Aveau faţa teribilă, purtau plete iar pe picioare aveau solzi asemenea balaurilor şi aruncau asupra cerului cu pietre şi lemne aprinse[18]. Oare, nu este aceasta o referire, încă o dată la filiaţia pelasgo-dacă, având în vedere ritualul tragerii cu săgeţi, menţionat în legătură cu dacii, în norii aducători de furtună?

Giganţii, conform aceloraşi izvoare, erau un popor de munteni, or despre dacii care încă în antichitatea clasică erau consideraţi urmaşi ai pelasgilor şi hiperboreilor, se spunea că „ dacii triesc nedezlipiţi de munţi”, iar în epoca romană dacii erau consideraţi încă urmaşi ai vechilor titani şi giganţi. La fel cum ne spun şi legendele din Mărginimea Sibiului, de la Orlat şi Sibiel.

Autorii greci ne spun că patria giganţilor se afla în regiunea muntelui Phlegra unde se întâmplase în fapt şi gigantomahia sau războiul zeilor greci cu giganţii. Or urmarind scrierile antice, acest munte numit Phlegra era situat pe teritoriul Daciei fiind localizată de către N. Densuşianu în clisura Dunării, în zona Porţile de Fier.

Toponimia Banatului păstrează oronimul Pregleda. Acesta este un munte lipsit de pădure, suprafaţa sa fiind acoperită numai de stâncărie arsă iar în vecinătatea sa se află peştera Avernus, unde miturile greceşti spun că au fost închişi giganţii acoperiţi fiind mai apoi cu munţi şi cu stânci.<[19 Or pe teritoriul comunei Izverna se află o peşteră imensă în muntele Pregleda. În coastele acestui munte există şi o surpătură imensă , care conform cu legendele locului, a fost făcută de un uriaş[20]. Prin urmare şi în conformitate cu informaţia oferită de miturile Greciei antehomerice ne aflăm, odată ce pătrundem în Clisura Dunării, pe teritoriul giganţilor.

De la Pregleda spre nord încep culmile muntelui Retezat în a cărui parte de sud-vest se află culmea Gugu care pentru disertaţia noastră are o însemnătate aparte deoarece aici trăieşte o populaţie de păstori, robuşti , înalţi având un port şi nişte tradiţii cu totul şi cu totul interesante. Aceştia sunt guganii sau gugulanii. Ei trăiesc încă din antichitate pe culmile munţilor din judeţele Mehedinţi şi Gorj, trăind într-o comunitate izolată iar originea lor este plasată în regiunea de peste munte, în „ţara gugănească”. Acest nume de gugani se pierde în negura timpurilor pelasge deoarece variaţii ale acestui nume le întâlnim în scrierile istorice ale antichităţii cu referire directă la giganţi. Avem bunăoară o localitate cu numele Gigonus, unde se spune că a avut loc titanomahia; Gigon epitet sub care era cunoscut Hercules în antichitatea clasică grecească şi care identificat în tradiţia românească sub numele de Iovan Iorgovan poartă epitetul de „ fecior de mocan ( păstor)”.

Rădăcina „gug” sub forma „Gog” o aflam atât în Vechiul Testament , cât şi în Noul Testament sub forma a două etnonime: Gog şi Magog.[21]Vorbind despre aceste două popoare, Sfântul Augustin ne spune că trebuie să înţelegem prin aceste nume pomenite în Apocalipsă pe geţi şi masageţi[22] care au caracterul unor popoare mame. Având în vedere aceste menţiuni despre Gog şi Magog precum şi povestea lui David , ucigătoaul uriaşului Goliath, corelate cu legenda română menţionată la începutul acestei expuneri, putem spune că tradiţia biblică are la bază tradiţiile antice despre giganţi şi ţara lor de la Dunărea de Jos şi nu invers.

Dacă până acum ne-am referit doar la titani şi giganţi şi la tradiţiile româneşti legate de acestia , în tradiţiile antichităţii mai apare o denumire pentru neamul uriaşilor şi anume aceea de ciclopi deveniţi faimoşi prin arta lor de a construi, realizările lor constructive aparţinând artei megalitice sau construcţiilor ciclopice.

Ciclopii, uriaşii constructori

Menţiunile istorico- mitizate lasate nouă de către autorii greci amintesc despre ciclopi ca un alt nume al uriaşilor de la Dunărea de Jos. Istoricii greci amintesc de cetatea ciclopică de la Micene, de zidurile ciclopice ale Troiei ridicate de Apollo, ajutat de Poseidon şi Aea. Numai că Troia era o cetate tracă iar Apollo este zeul Hiperboreilor, patria sa fiind la Istru ( Dunăre). Nu ne vom opri aici asupra tuturor menţiunilor autorilor antici despre arhitectura ciclopică şi răspândirea ei, ci vom încerca să stabilim patria lor de origine în concordanţă cu mărturiile antice şi cu tradiţia mitică românească.

Cele mai vechi notiţe cu referire la ciclopi le aflăm la poetul epic grec Homer. Acesta ne spune că ciclopii erau un popor prin excelenţă pastoral, locuind pe munţii cei înalţi din nordul Thraciei ( Daciei) distingându-se prin statura lor uriaşă. Prin urmare şi aceşti ciclopi erau uriaşi. Când trebuie să-i localizeze pe aceşti ciclopi, Homer ne spune că trăiau în vecinătatea lui Pontos (Illiada,IX.39) prin care grecii întelegeau Pontul Euxin ( Marea Neagră)[23. Ciclopul Polyphem cu care se va întâlni Ulise este descris ca un uriaş enorm ce părea că este un pisc înalt de munte cu creştetul acoperit de păduri (Odiseea,I.70). În limbaj demitizat aceasta însemnând că avea o statură extrem de mare şi puternică, iar locul în care se vor întâlni va fi de fapt o construcţie ciclopică, în speţă, un staul (Odiseea,IX.237) situat lângă Polovragi, săpată de mana omului în stâncile naturale, având dimensiuni colosale. Ceea ce vine să confirme ipoteza noastră că ciclopii aparţineau de fapt clasei uriaşilor sau Titanilor numiţi si giganţi, este faptul că poporul numeşte acest loc Oborul Jidovilor sau al urieşilor[24]

La acesti ciclopi fac referire si următoare versuri dintr-o colindă românească:

Ciobani mândri şi voinici

Care nu sunt de aici

Ci veniţi din lumea mare

Pe gorgane şi pe vale[25]

Am spus ceva mai devreme că uriaşii în tradiţia poporului român apar şi ca voinici fără pereche. Cu această colindă ajungem la un alt gen de construcţii ciclopice, anume gorganele sau tumulii funerari de forma unei cupole, sau conici, însă de dimensiuni mari şi neacoperiţi de pădure. Cunoscuţi sub diferite nume în tradiţia populară românească (morminte, movile, culmi, holumpuri, silistre, popine, gruie sau grunie, gruieţe) ei sunt asimilaţi de cele mai multe ori cu uriaşii. Ori după dimensiunile lor mari, aceste morminte aparţin artei construcţiilor funerare ciclopice. Un asemenea tumul este cel de langă Popeşti (Argedava) despre care localnicii spun că a fost ridicat de uriaşi sau de jidovi şi că asemenea movile sau măguri se găsesc până dincolo de Teleorman. Aceşti tumuli erau marcaţi întru amintirea mortului de câte o stană sau columnă de piatră. Despre acest obicei de a ridica menhire pentru a marca mormintele celor mai însemnaţi dintre ei ne vorbeşte un bocet din Transilvania unde bradul urma a fi pus :

La un cap de fată

La un stan de piatră

La fel, în pădurea Rica aflată în regiunea secuiască din Transilvania avem un menhir de 3 stânjeni înălţime numit „ Piatra Ricei”. Despre acest menhir şi despre destinaţia sa ne spun localnicii care cred că aici ar fi fost îngropată o regină a cărei cetate se afla pe dealul de desupra văii

Trebuie menţionat că în multe regiuni de pe teritoriul României au existat cimitire preistorice întregi care în popor aveau numele de Mormintele uriaşilor, ale Jidovilor, ale Dacilor sau Lazilor, mormintele lor fiind marcate prin bolovani mari şi nescrişi, adică prin menhire. În acest sens menţionăm necropola de la Argedava unde s-au descoperit mormintele a 80 de uriaşi cu o înalţime medie de patru metri şi Hudeştii Mici (Moldova).

Tot din categoria monumentelor ciclopice fac parte şi sculpturile megalitice ce împânzesc Carpaţii, dintre care cele mai importante sunt Sfinxul şi Babele din Munţii Bucegi. În munţii României există încă o seamă de Sfincşi precum si alte figuri megalitice ce amintesc de cultul pelasg al celor doi Zamolxe cunoscuţi vechilor greci sub numele de Saturn şi Geea, simbolizaţi prin cei doi şerpi ai caduceului hermetic.

Pliniu cel Bătrân[28] ne spune că primii care au construit turnuri sau fortificaţii pe înălţimi au fost ciclopii. Ori este interesant aici de specificat legenda uriaşilor de pe muntele Ceahlău. Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.
Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit, curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul…
După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.
Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor..[29]

În urma coroborării izvoarelor mitico-istorice şi a tradiţiilor româneşti vedem un fapt cel puţin ieşit din comun, acest popor, pe care l-am numit la început fantastic, a devenit pe parcursul studiului, cât se poate de real, cu existenţă în plan fizic şi cu o patrie cât se poate de reală. Iar acest neam în plan istoric sunt pelasgo-dacii iar patria lor este Dunărea de Jos.

Şi pentru a încheia acest capitol al lucrării de faţă vom termina pe tonul cu care am început. Vasile Lovinescu ne relatează despre un domn învăţat care explica unui tăran român că svastica este un semn oriental. Tăranul îl ascultă ia rla finalul discuţiei afirma convins: „ Nu! E a nost! Îl avem de pe vremea urieşilor”. Ciudată acestă memorie ancestrală a românilor care face posibilă o continuitate etnică şi mitologică de mai bine de 7000 de ani, descinzând din imemorialele timpuri pelasge, trecând prin perioada Daciei clasice, făcând faţă cu succes „romanizării”, travesând toate vicisitudinile Evului mediu pentru a se transmite nealterată ţăranului român din epoca moderna.

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune.Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul...După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi.Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor...
Guganii din Retezat, urmaşii primilor oameni? În lume există mici populaţii izolate, ce se consideră a fi urmaşii primilor oameni de pe Pământ. Aşa se socotesc multe comunităţi din Caucaz, bascii din Pirinei şi Quanchii din Canare, iar exemplele ar putea continua. Dar puţini ştiu că în ţara noastră, în preajma Munţilor Gagu, din masivul Retezat, trăiesc aşa-numiţii gugani sau gugulani, păstori voinici şi foarte înalţi, cu viaţă retrasă şi particularităţi lingvistice destul de stranii, care se pretind a fi urmaşii direcţi ai dacilor şi coborâtori din… cei mai vechi oameni din lume.
Neam de păstori, guganii îşi trag numele şi se cred de-o seamă cu piscul din Masivul Godeanu, la sud de Retezat, care are 21 de vîrfuri, toate peste 2.000 de metri, dar niciunul mai mare ca vîrful Gagu (2.291 metri). Anumite particularităţi lingvistice (dialecte) în vorbire, destul de stranii, au creat legende şi au făcut din gugulani un izvor de presupuneri şi ipoteze, care îşi au originea în preistorie. Credinţa acestor păstori români, cum că ar fi cei mai vechi oameni de pe Pământ, este mult mai adâncă decât legenda, pentru că ajunge tocmai la rădăcina miturilor primordiale ale omenirii.
“Odiseea” lui Homer ar fi avut loc în Ţara Haţegului
Se povesteşte, de pildă, că strămoşii ancestrali ai gugulanilor ar fi urmaşii pământenilor din Gigantomachia Elina, care păşeau din munte în munte, cum am călca noi din piatră în piatră, iar Iovan Iorgovan ar fi nimeni altul decât modelul după care a fost întruchipat Hercule, lupta acestuia cu balaurul având loc la poalele Muntelui Oslea, de lângă izvorul Cernei, cum se păstrează în baladele populare din partea locului, şi nu pe Ossa din Olimp, cum se narează în Odiseea. Probabil că Homer, împreună cu Hesiod, au strămutat Gigantomachia din Ţara Haţegului, leagănul civilizaţiei româneşti, pe coasta golfului Thermaios, ca să le fie, probabil, mai la îndemână.
Ideea cu Gigantomachia Carpatică a fost lansată, cu exemplificări patronimice, de Nicolae Densuşianu (1846-1911), în opera sa capitală „Dacia Preistorică”, fiind reluată în multe studii de dată recentă, ce reanimă această poveste care, în nici un caz, nu trebuie uitată!
Giganţii provin din…Caransebeş
Numele de giganţi vine de la Hogigas (Uriaş) care, fiind identic cu Ho geganes, poate însemna şi „născut pe pămînt”, adică băştinaş. Este, credem, revelator să reamintim că în textele antice se pomeneşte de localitatea Gigonul (guganul), iar pe harta geografică a României, lîngă Caransebeşul de astăzi, este menţionată aşezarea cu numele de Gagnis, pentru a ne convinge de străvechea etimologie mitică a guganilor.
În Bucegi, centrul Informaţional-Energetic al planetei?
Să nu uităm că sunt unele aprecieri, din ce în ce mai des citate, potrivit cărora spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi jucat un rol hotărâtor în anumite momente-cheie ale istoriei lumii şi că, potrivit altor estimări, într-un viitor apropiat aici se va afla centrul spiritualităţii umane. În Bucegi, în apropierea Vârfului Omul, se află cel mai important Centru Energetic-Informaţional natural al planetei. Aceasta este părerea cercetătoarei Cristina Pănculescu din Bucureşti.
Iată, în esenţă, câteva lucruri despre această teorie. Experienţa „Centrului” este semnalată de toate tradiţiile străvechi. Astfel, în ezoterismul musulman este „Muntele Polar”, sau „Muntele Qaf”; în India şi Tibet, i se spune „Shamballah”, sau „Muntele Meru”; în Occident se vorbeşte de „Monsalvat”, sau „Sediul Graalului” – „acolo unde timpul se preface în spaţiu”; la chinezi este „Muntele Tai”, sediul nemuritorilor. Se mai regăseşte şi sub numele de „Axis” sau „Cardines Mundi” – „stîlpul cerului”, „piramidă cosmică”. În creştinism este „crucea” sau „Arborele vieţii”. Acest centru are proprietăţi cu totul speciale.
În lucrarea pe care autoarea a elaborat-o în urma acestor cercetări (finalizate în 1988) sUnt descrise o serie de efecte energetice speciale ale centrului în cauză, surprinse de peliculă foto, electronografice şi mostre de rocă cu proprietăţi stranii, prelevate de pe vîrful respectiv. Aceste probe confirmă, pe parcursul lucrării (deosebit de vaste), activitatea centrului.
Structura energetică a Terrei este mult mai complexă decât se crede. Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, însă nu este singurul. Mai există şase centri energetici de primă importanţă (pe lângă mulţi alţii secundari), care sunt în corelaţie cu acesta şi este posibilă localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest „centru”, precum şi toţi ceilalţi centri secundari sunt cheile care vor da acces „Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei şi informaţiilor cosmice.
Pentru întreaga structură a universului nostru mai există o cheie. Aceasta apare în tradiţie sub denumirea de Axis sau Cardines Mundi, care nu reprezintă altceva decât locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru şi, în acelaşi timp, locul geometric al Universurilor. Există un sistem energico-informaţional natural, în care totul este în contact cu totul, făcînd, astfel, posibilă comunicarea şi schimbul. În realitate, centrul din Bucegi reprezintă adevărata „poartă” de ieşire din Universul Terestru, el constituind punctul Planetei Pământ plasat pe acest loc geometric de conexiune universală.
Prin proprietăţile pe care le are acest centru, ar rezulta că timpul (a patra dimensiune terestră) poate fi abolit, deci poate fi controlat şi, în acest caz, viteza luminii încetează de a mai fi o barieră în calea omului spre Cosmos.
În urma cercetărilor, a rezultat că acest centru are o activitate (pretinzând maxime şi minime) ciclică, cu perioada de un an. Din datele furnizate de tradiţii rezultă că aceste cicluri anuale sunt înscrise în cicluri mult mai mari, care se întind pe milioane de ani. Un ciclu complex în tradiţia vedică se regăseşte sub denumirea de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru vârste ale umanităţii. Acestea sunt egale. O serie de argumente pledează pentru ipoteza că, începând cu 1986, intensitatea activităţii centrului a depăşit „pragul de latenţă“, urmând şi în prezent o creştere accelerată.
Kogaionul
Zona care conţine acest centru este Sanctuarul principal al Kogaionului, deci Muntele Sacru al dacilor. Găsindu-se în Bucegi, el se compune din trei trepte supreme de iniţiere, la care se adaugă alte douăsprezece, superioare, şi numeroase trepte inferioare, de „învăţătură“, accesibile numai intiţiaţilor. Strămoşii noştri nu au ales întâmplător acest munte. Ei cunoşteau existenţa acestui Centru, precum şi legile ce guvernau (şi guvernează) funcţionalitatea lui. Chemaţi de Sfinx, strămoşii noştri ştiau a se face nemuritori. Aceste legi pot fi redescoperite!
Teoria prezentată de Cristina Pănculescu la televiziune, radio şi presă a suscitat un viu interes, cercetători de renume din întreaga lume arătându-se interesaţi de „straniile fenomene“ din munţii noştri.
Decorul cosmic de lângă Iaşi
Recent, arheologii au indicat o piesă inedită, un veritabil mesaj al dacilor care au trăit în secolul II î. Chr. în zona Podişului Central Moldovenesc. La 10 km sud-vest de Iaşi, pe un promotoriu numit de localnici „La Căprărie“, unde culmile Dealului Bârsan coboară către iazul de deasupra satelor Dumbrăvia şi Ciubeşti, săpăturile specialiştilor au dat la iveală vestigiile a 18 locuinţe antice, 14 de suprafaţă şi 4 bordeie, care alcătuiau, în urmă cu aproape două milenii, un sat locuit de daci. Bogăţia şi varietatea materialelor găsite reliefează nu numai continuitatea locuirii dacice pe aceste meleaguri, ci şi evoluţia culturii strămoşilor noştri.
Unul dintre cele mai importante obiecte descoperite îl constituie o tabletă din ceramică (un fragment de disc) care reprezintă un decor incizat pe ambele feţe, plăcuţa avînd la partea superioară un orificiu pentru prindere. Conform ipotezei descoperirilor, tableta ar conţine imagini referitoare la un decor cosmic. Astfel, cercul de pe avers ar semnifica Pămîntul, cadranul, cele patru puncte cardinale, iar inciziile circulare şi semicirculare ar figura Soarele, Luna şi alte planete. În funcţie de reprezentările de pe celelate două sferturi de cerc (care nu au fost găsite), s-ar fi putut aprecia dacă întregul decor al universului imaginează cele patru faze ale Lunii.

          O alta generatiune titanica, de care fac amintire vechile teogonii grecesti, au fost gigantii (Gigantes). Ei erau nascuti din Terra sau Gaea si Uranus, ca si titanii; ori cu alte cuvinte, amandoua triburile erau din aceeasi tara si din acelasi popor.            La epicii grecesti, gigantii sunt infatisati ca un gen de oameni superbi, violenti si impii, findca nu aveau credinta in zei. Statura lor era de o marime uimitoare. Ei aveau arme lucitoare si lanci lungi in maini.
Gaea sau Terra, scrie gramaticul Apollodor, suparandu-se pentru soarta nefericita a titanilor, nascu din Uran pe Giganti, cari se distingeau prin marimea corpului si prin enormitatea puterii lor; ei aveau o fata teribila si plete lungi le cadeau pe jos de pe cap si de pe barba; aveau pe picioare solzi ca de balauri si aruncau asuprac ceriului cu petre si cu lemne aprinse.
        Gigantii formau prin excelenta un popor de munte. In razboiul ce-l avura cu Joe, noul carmuitoriu al imperiului pelasg, ei ridicara munti peste munti, ca sa urce in Olymp; imensul Atlas se cutremura la asaltul lor; si pe langa toate ca Joe arunca asupra lor cu fulgerele sale, zeii n-au fost in stare sa-i invinga decat numai dupa ce au cerut ajutoriul unui om muritoriu, al lui Hercule.
          Patria lor se afla pe teritoriul Daciei, langa Oceanos Potamos, in aceeasi regiune unde se nascuse si fratii lor mai mari, titanii.
         In epoca romana, dacii erau considerati ca o posteritate a vechilor titani si giganti.


   Imparatul August face amintire in testamentul sau (Moinumentum Ancyranum) ca a condus insusi in persoana o expeditiune asupra dacilor; ca dupa ce a invins si respins invaziunea ce o facuse acest popor pe teritoriul roman, ostile sale au trecut dincoace de Dunare si a silit pe daci sa fie supusi la ordinele poporului roman. In urma acestor succese, Horatiu celebreaza pe August ca ala doilea invingatoriu al titanilor. Dupa razboiul cu dacii, imparatul August ridica in forul sau un templu magnific dedicat lui Marte razbunatoriul, Mars Ultor. Despre acest templu scrie poetul Ovidiu in Fastele sale: Grandios e monumentul, grandioasa e statua zeului si demne de trofeele luate de la giganti.
             Imparatul Dominitian intreprinse si dansul, dupa cum stim, o mare expeditiune asupra dacilor. Martial, unul dintre poetii sai favoriti, il celebreaza ca pe un invingatoriu al gigantilor; iar poetul Arruntiu Stella care poseda o avere insemnata, dete un banchet magnific, prin care solemnizeaza invingerea lui Dominitian asupra dacilor ca un triumf asupra gigantilor.
            Locuintele gigantilor, dupa cum ne spun logografii grecesti, se aflau in regiunea muntelui Phlegra, unde se intamplase si lupta cea eroica cu zeii.
           Poetul roman Statiu, care se ocupa adeseori cu triumful lui Domitian asupra dacilor, confirma si dansul ca memorabila Phlegra, unde se luptase gigantii cu zeii, se afla pe teritoriul Daciei.
             Aceasta regiune muntoasa, care devenise atat de celebra in legendele grecesti, si-a pastrat inca pana astazi numele sau cel vechi.
             Pe teritoriul Tarei Romanesti, in apropiere de Cerna, se afla muntele asa-numit Pregleda. Lipsit de padure, din cauza unor evenimente departate, suprafata sa este acoperita numai cu stanci calcaroase si arse. Este vechea Phlegra din istoria gigantilor, care, dupa cum ne spun autorii grecesti, primise numele acesta fiindca a fost arsa de fulgerele lui Joe.
             Identitatea muntelui Pregleda cu Phlegra din legendele gigantilor o confirma toate datele geografice ce le avem in aceasta privinta.
             Langa Phlegra gigantilor se afla pestera cea renumita a vechimii numita Avernus, gr. Aornos, Aouernis. Langa poalele muntelui Pregleda se afla astazi o comuna romaneasca de mosneni numita Izvernea, cu o pestera imensa, estrem de complicata si intunecoasa, despre care vom vorbi in special mai tarziu. Langa Phlegra din geografia timpurilor eroice au fost acoperiti cu stanci si munti, gigantii cei invinsi, numiti avernii; iar in coastele muntelui numit Pregleda de la Izvernea se mai vede si astazi o surpatura extraordinara sau o taietura gigantica si uimitoare, unica in felul sau, ce se spune ca a fost facuta de un uries.
                    Ne aflam, asadar, in regiunea geografica a vechilor giganti.
         De la Pregleda, spre nord, incepe masivul cel maiestos al Retezatului, un vast labirint de piscuri inalte si cu adancimi prapastioase, de paduri seculare, cu vai inchise si intunecoase; o cetate naturala puternica, care ramasese aproape necucerita si in epoca romana.
         In acelasi masiv, in partea de sud-vest a Retezatului, se afla muntele asa numit Gugu, care, in cazul de fata, ne prezinta un deosebit interes. In jurul acestui munte traieste, din cele mai departate timpuri, o populatiune de pastori, oameni robusti, barbati si femei de o statura inalta, adesea uimitoare, cu tip, cu port si cu traditiuni particulare. Ei sunt numiti gugani.
         O parte insemnata din acesti pastori gugani se afla raspanditi, inca din timpuri departate, prin regiunile muntoase ale judetelor Mehedinti si Gorj. Aici, ei formeaza catunele si comunele lor proprii, ducand o viata mai mult izolata, de trib, ca si cand ei s-ar considera cei mai vechi, mai de neam si cu alt trecut istoric, decat ceilalti locuitori ai acestei tari. Traditiunile populare spun despre acesti gugani ca ei sunt originari din tara guganeasca, care se afla peste munte.
           Limba acestei populatiuni de gugani se distinge prin unele particulari fonetice caracteristice, ce se reduc la o epoca foarte veche. Guganii nu au pe sh si j, in locul carora ei intrebuinteaza pe s si z. Astfel ei se exprima si, sede, zoc, zos. Ei pronunta pe z format din d ca dz: dzece. Iar sunetul ce si ci are o suerare moale, dupa cum se pronunta de poporul roman de la Hateg, din Banat si de locuitorii din Trastevere in Roma.
          Numele de gugani, ce se aplica la acesti locuitori munteni, era cunoscut si antichitatii grecesti. O localitate din regiunea unde se luptase gigantii cu zeii purta numele de Gigonus. Hercule, ale carui legende sub numele de Iorgovan sunt strans legate de muntii Mehedintilor, mai avea la egipteni si epitetul de gigon. In traditiunile romane, el este numit „ficior de mocan” sau de pastoriu de pe culmile Carpatilor.
                De asemenea, era cunoscut numele de gugani si in epoca romana. O localitate a Daciei vechi, situata pr drumul dintre Ad Mediam (Meadie) si Tiuisco (Caransebes), poarta pe Tabula Peutingeriana numele de Gaganis, adica Gagani. Ligurii (emigrati de la Carpati), ce locuiau in Italia pe un teren stancos, aveau un fel de cai si catari numiti gygenoi (adica guganesti sau de munte), dupa cum ne spun cele mai vechi manuscrise ale lui Strabo.
             Stabilind astfel regiunea geografica unde isi aveau locuintele sale acest trib de oameni inalti, superbi si violenti, putem acum sa ne dam seama si despre originea numelui grecesc de Gigantes.
            Cei mai multi dintre poetii, gramaticii si istoricii grecesti derivau aceasta numire de la cuvantul gegeneis, adica nascuti din pamant; un epitet cari, de almintrelea, se aplica in vechime la intreg poporul pelasg. Aceasta etimologie insa nu este exacta. Cuvantul gigas, gigantes nu este de origine greceasca.
 Numele personal (si familiar) de Gyges, adeca Guges, era foarte uzitat in timpurile primitive pelasge.
         Unul din vechii Giganti (hecatonchir) poarta numele de Gyges, adica Guges.
Un alt urias al lumii vechi a fosta asa-numitul Ogyges, rege al Beotiei, ori, dupa alte traditiuni, un rege al zeilor.
Un Gyges, fiul al lui Dascylos, este amintit ca rege al lydienilor.
Acest ridicase favoritei sale, dupa cum ne spune Herodot, o movila funerara  de o marime extraordinara, ca sa o poata vedea toti lydienii.
Dupa Iliada lui Homer, eroul cel mai teribil din toti muritorii a fost originar de langa lacul Gygaea in Meonia.
In fine o localitate din Africa romana numita Gigantes o mai aflam scrisa si in forma de Gygantes, adica Gugantes.
Terminalul de Gigantes, ce-l intampinam in legendele vechi grecesti, este numai o simpla numire etnica din nordul Dunarii de jos. Forma originala a acestui cuvant a fost in tot cazul gugani, de la radicalul Gugu, gr. Gyges.
     Gigantii, cari in timpurile primitive pelasge ajunsese la o celebritate asa de mare, sunt amintiti si in traditiunile ebraice. Aici figureaza sub numele de Gog si Magog. Cea mai veche legenda cu privire la Gog si Magog o aflam la Ezechiel.
       In una din profetiile sale, Ezechiel ameninta pe ebrei ca Iehova va aduce asupra tarei lor pe regele Gog din tara Magog, cu oastea sa cea frumoasa de cai si calareti, inarmati cu scuturi, coifuri, sabii, lanci, piluri, arcuri si sageti. Acestia, venind din fundul meazanoaptii, insotiti de alte popoare multe, calarind pe cai, vor navali ca o furtuna asupra tarei lui Israel, ca sa o pradeze si devasteze. Ei vor cutreira pamantul in triumf, vor duce pe ebrei in captivitate, apoi, implinindu-si misiunealor, vor fi distrusi cu totii de mana ceriului.
         Profetia lui Ezechiel avea, fara indoiala, in vedere traditiunile vechi despre infricosatul razboi al gigantilor, cand acestia, urmarind pe zei, ii alungase pana in Egipet.
        Profetul Ieremia, care traise cu putin inainte de Ezechiel, vorbeste despre acelasi popor, pe care-l numeste numai simplu, pradatoriul gintilor (praedo gentium) care va veni dintr-o tara departata din partile de meazanoapte, de la capatul pamantului; popor de calareti si arcasi, viteaza, puternic si vechi, vorbind o limba, pe care ebreii nu o inteleg. Ei sunt un popor mare, cruzi si fara mila; vocea lor mugeste ca marea si vin pe cai mai iuti decat vulturii, toti in siruri, ca oameni de razboi. Ei vor impresura cetatea Ierusalimului, vor distruge toate cetatiel cele intarite ale lui Iuda si vor preface tara ebreilor intr-o pustietate, incat nu va mai ramane om in Ierusalim; iar ebreii vor ajunge sa fie sclavii strainilor, intr-un pamant cari nu este al lor.
          Cu sase secule in urma lui Ezechiel, face amintire, de Gog si Magog, Apocalipsul lui Ioan Theologul.
        Vorbind despre timpurile cele din urma ale lumii, autorul Apocalipsului, ne spune ca atunci cand se vor implini o mie de ani de cand a fost inchis intr-un adanc balaurul cel vechi (Typhon, diavolul, satana), atunci acesta va fi dezlegat si, iesind din inchisoarea sa, va aduna pe langa sine si va conduce la razboi pe popoarele Gog si Magog ce sunt raspandite in cele patru colturi ale lumii si al caror numar este cat nasipul marii. Acestia se vor revarsa peste suprafata pamantului, vor asedia cetatea cea iubita a Ierusalimului, in urma insa, focul ceresc va cadea asupra lor si-i va nimici.
        In Apocalips, dupa cum vedem, noi avem numai o simpla varianta din traditiunile de cari ne voirbeste Ieremia si Ezechiel, ori, cu alte cuvinte, din legenda cea veche a gigantilor sau a pelasgilor de la Carpati.
     Sub numele de Gog si Magog, cei vechi intelegeau cu deoasebire pe geti si messageti.
     Insa Santul Augustin, mai mult telog decat istoric, a cercat sa interpreteze pasagele Apocalipsului, cu privire la Gog si Magog, mai mult in sens eclesiastic. Insa, cu toate acestea, cuvintele sale sunt remarcabile; ele constata un adevar istoric, ca o parte din autorii vechimii, credinciosi traditiunilor mostenite, intelegeau, sub Gog si Magog, pe geti si messageti.
       „Gintile acestea”, scrie dansul, „pe cari Apocalipsul le numeste Gog si Magog, nu sunt a se intelege astfel ca si cum ar exista in unele parti ale pamantului oarecari barbari constituiti sub numele acesta sau precum ii numesc unii geti si messageti.”
      Tot astfel rezulta, din oraculele sibiline, ca tarile in cari loicuiau popoarele Gog si Magog, se aflau situate in nordul Thraciei.
       Traditiunile despre Gog si Magog ni se prezinta si in legendele epice despre Alexandru cel Mare.
       Tara popoarelor numite Gog si Magog e descrisa in naratiunile acestea ca neospitaliera, salbatica si sterila; ea este expusa vanturilor, ploilor si gerului de meazanoapte; insa, cateodata, tinuturile aceste sunt infatisate ca un pamant fecund si avand o clima foarte blanda.
     Gintile Gog si Magog, ne spun aceste legende epice, facuse o invaziune catre partile meriodionale. Ele inchisera pe Alexandru in Mcedonia si-l facura prizonieru. Insa Alexandru scapa, apoi, strangand o ostire nenumarat, pleca si cuceri tara acestor popoare, care se afla situata langa stramtorile Caucazului. Cei invinsi se retrasera intre doua catene de munti, care se inaltau pana la ceriu. Alexandru insa, ca sa impiedice pe viitoriu incursiunile acestor popoare, inchise pasul acesta cu o poarta inalta, lata si puternica  de bronz, ori de fer. De aici, aceste ginti vor iesi numai la capatul lumii, spre a face invaziune asupra tarei lui Israel.
       Dimpreuna cu Gog si Magog, Alexandru cel Mare inchise cu portile sale de bronz sau de fer inca alte a 37-40 de popoare,le caror nume le aflam in mare parte, in aceeasi regiune geoigrafica, unde locuiau vechii giganti sau guganii de astazi.
          Noi repoducem aici numele acestor popoare dupa versiunea intitulata Revelationes din sc VIII-IX, ce se atribuie lui Metodiu; adaugem unele variante din naratiunile lui Pseudo-Callisthene, anterioara seculului VIII e.n. si punem totodata in comparatiune numirile actuale ale mai multor localitati din Romania, ce ni se par a fi mai mult ori mai putin identice cu cele din legendele sus amintite.

1. Gog si Magog                            1. -
2. Marson                                      2. Marsani (jud Dolj)
3. Mo; Mosac                               3. Mozaceni (Arges si Teleorman)
4. Thubal                                       4. -
5. Anog (Anugi, Nunii)                   5. -
6. Ageg (Egi Ps. Cal)                    6.Ogean (Dolj)
7. Athenal                                     7. Antina (Romanati) Olteni (Valcea)
8. Cephar                                       8. Cepari (Romanati si Arges)
9. Pothim (Photinaei )                     9. Putinei (Mehedinti si Dolj)
10. Hei                                              10.Hau, nume familiar
11. Libii                                            11.Libicesti (Mehedinti)
12. Cumei                                        12. Camuiesti (Mehedinti)
13. Pharilei (Pharizaei)                     13. Fauresti (Valcea)
14. Ceblei                                         14. Ceple (Dolj)
15. Lamurchiani (Zarmantiani)  15. -
16. Charchanii                                16. Gorgani (Olt)
17. Amathartae                              17. Amarade, rau, vale, plasa, (Gorj)
18. Agrinardi (Agrimardi)         18. Atarnati (Mehedinti, Dolj)
19. Alan (Alani)                              19. Olan (Mehedinti), Olanesti (Valcea)
20. Anufagi                                       20. Afumati ? (Olt, Dolj)
21. Caribei                                         21. Corobai (Mehedinti) Corobesti (Gorj)
22. Thasbei                                        22. Tarbesti (Romanati)
23. Phisolomici                                23. Fiscalia (Fiscaleni)? (Valcea)
24. Arceni                                           24. Arcani (Gorj)
25. Saltarei                                        25. Slatarei (Valcea)  Slatari (Dolj)
26. Phonocerati                              26 Plangareti (numai in Moldova)
27. Syriasori                                     27. Silistioara (Gorj, Romanati)
28. Ionii                                              28. Ionesti (Gorj, Olt, Valcea)
29. Catamargori                              29. -
30. Campani                                      30. Campeni (Romanati, Olt)
31. Samandri                                     31. Sumandra (Mehedinti)
32. Ippi                                                32. Calarasi (Dolj)
33. Epambori                                     33.Iepurani ( Olt)
34. Diphar                                          34. Darvari (Mehedinti, Dolj)
35. Caloni                                           35 Caloi (Mehedinti, Dolj)
36. Exenach                                       36. -
37. Imantopodi                               37. -

Dupa cum vedem, diferitele triburi aliate cu Gog si Magog isi aveau locuintele lor pe teritoriul Oltenie de astazi; erau asa-zicand vecine cu guganii.
         In fine mai amintim aici inca doua variante cu privire la legenda despre Gog si Magog.
      In una dintre aceste, de origine germana, al carei fond este foarte vechi, populatiunile Gog si Magog ne apar sub numele de Rimtursi, adica arimii turseni.
         La Homer si Hesiod, gigantii, cari se luptau cu Typhon in contra zeilor, inca sunt din tara Arimi, situata in partea de nord a Dunarii de jos. Tot astfel si la poetul Claudiu, patria gigantilor poarta numele de Inarime, o simpla imitatie a formei grecesti.
        Dupa alta legenda, gintile Gog si Magog se aflau sub dominatiunea lui Popa Ion (presbyter Johanes, prest Ion), un principe a carui putere se extinde si peste o mare parte a Asiei.
 Fara indoiala, noi avem aici numai o reminiscenta despre regele atat de onorat in istoria poporului pelasg, Ianus, care, inainte de a trece in Italia, domnise peste arimi  si al carui tip ni se prezinta si pe monetele Daciei.
(Dacia Preistorica, Nicolae Densusianu, editura Obiectiv Craiova, Eugen Delcea)

Patria lor se afla pe teritoriul Daciei, langa Oceanos Potamos, in aceeasi regiune unde se nascuse si fratii lor
mai mari, titanii.

Imi pare rau ca prin imnul nostru il preaslavim pe TRAIAN cel care ne-a asuprit poporul(Dacii) care ne-a jefuit muntii de aur, tezaurul lui Decebal cel care ne-au distrus templele.Oare de ce ne mandrim cu mostenirea Romana cand DACII sunt mai mai nobili decat Romanii."Cei mai drepti si cei mai viteji dintre traci" (Heredot)

  
CONTINUARE relatari din Biblie despre Uriasi
In Geneza 35:27 gasim scris despre Hebron, care mai inainte se numise Chiriat-Arba (fortareata lui Arba), iar Arba fusese tatal lui Anac (Iosua 15:13; 21:11).

Tot asa si in Num. 13:22: "
... au mers pana la Hebron, unde se aflau Ahiman, Sesai, Talmai, copiii lui Anac. Hebronul fusese zidit cu sapte ani inainte de cetatea toan din Egipt."
(Acest toan a fost capitala Egiptului pe vremea robiei si a exodului)

Este evident ca acesti umanoizi de statura inalta erau o spaima si o pacoste pentru neamurile din jur. Renumele si ispravile lor ajunsese in cele patru colturi ale lumii:
" ... niste neamuri mai mari si mai puternice decat tine, ... cetati mari si intarite pana la cer, ... un popor mare si inalt la statura, copiii lui Anac, ... despre care ai auzit zicandu-se: Cine va putea sa stea impotriva copiilor lui Anac?" (Deut. 9:1-3)

Nu este de mirare ca iscoadele trimise in Canaan s-au intors speriate inapoi:
"Dar poporul care locuieste tara este puternic, cetatile sunt intarite si foarte mari. Ba inca am vazut acolo si pe fiii lui Anac. ... toti aceia pe care i-am vazut acolo sunt oameni de statura inalta. ... Inaintea lor si fata de ei parca eram niste lacuste" (Num. 13:28,32,33; Deut. 1:28).

Sub conducerea lui Iosua, evreii au cucerit totusi Canaanul. Statura uriasa si puterea "Anachimilor" a fost strivita sub tavalugul Dumnezeului ostirilor:
"Iosua a pornit si a nimicit pe Anachimi din muntele Hebronului, din Debir, din Anab, din tot muntele lui Iuda si din tot muntele lui Israel; Iosua i-a nimicit cu desavarsire, impreuna cu cetatile lor. N-au ramas deloc Anachimi in tara copiilor lui Israel; n-au ramas decat la Gaza, la Gat si la Azdod" (Iosua 11:21-22; 15:8; 17:15; 18:16).

Despre unul din neamul Refaimitilor gasim scris si in Deuteronom 3:1-11:
"Numai Og, imparatul Basanului, mai ramasese din neamul Refaimitilor. Patul lui, un pat de fier, este la Raba, cetatea fiilor lui Amon. Lungimea lui este de noua coti si latimea de patru coti, dupa cotul unui om (4,3x1,6m)."

Cei din ostirea lui Saul s-au speriat la vederea unui astfel de om.

Puteti citi descrierea lui Goliat din Gat in 1 Samuel 17:4-7.
Camasa de zale cantarea 5.000 de sicli (aproximativ 72 \g), iar sulita era de 600 de sicli (aproximativ 7,5 \g).

Toata familia acestui Goliat a fost omorata de mana lui David si de mana slujitorilor lui: Isbi-benon, Saf, Lahmi sau Goliat din Gat, fiu al celui ucis de David, Lafni, si unul nenumit, dar grozav la infatisare,  
"un om de statura inalta, care avea sase degete la fiecare mana si la fiecare picior, douzeci si patru de toate" (2 Sam. 21:15-22; 1 Cron. 20:4-8).

Ce stim despre acesti "uriasi" ?

Ca nume, uriasii s-au numit Anachimi, descendenti din tatal lor Anac (Num. 13:22) si Refaimiti, de la Rafa, un alt intemeietor de neam.
O alta referinta despre ei se afla in Deut. 2:10-11:
"Mai inainte locuiau aici Emimii; un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Ei treceau drept Refaimiti, ca si Anachimii; dar Moabitii ii numeau Emimi."  
"tara aceasta trecea deasemenea ca o tara a lui Refaim; mai inainte locuiau in ea Refaimitii; si Amoritii ii numeau Zamzumimi: un popor mare, mult la numar si de statura inalta, ca Anachimii. Domnul i-a nimicit dinaintea Amoritilor, care i-au izgonit si s-au asezat in locul lor."

Ca destin, Septuaginta, traducerea originalului ebraic in limba greaca, inlocuieste termenul "refaimiti" cu numirea de "cei morti" si una din explicatii este aceea ca fapturile acestea stranii nu vor avea posibilitatea invierii, ca toti componentii rasei umane, ci vor intra in pedeapsa vesnica direct din "Seol" (locuinta mortilor).

Texte in care este facuta aceasta substituire sunt:
Iov 26:5; Psalm 88:10; Prov. 2:18; 9:18; Isaia 14:9; 26:14.
In ultimele doua, Refaimitii sunt descrisi ca o veritabila aristocratie a celor morti.

Exista alte relatari istorice despre "uriasi" ?

Cercetatorul pasionat de istorie si de arheologie, va putea vedea in combinatia dintre forta bruta a "Refaimitilor" si "inteligenta supra-umana" a "gibbror"-ilor (viteji, oameni cu nume din Gen. 6) una din explicatiile posibile ale constructiilor impresionante din Egipt si din alte parti ale lumii.

Petra ,Iordan

Giganţi sau titani există, sub o formă sau alta, în mitologiile şi legendele multor popoare.

Aceste amintiri din proto-istoria omenirii, traansmise si deformate de traditia orala a popoarelor  a dat probabil nastere mai tarziu "semizeilor" din mitologia greaca.
- Mitologia greacă pomeneşte de titani, fraţi ai zeilor, ca­re s-au răsculat împotriva acestora, dar au pierdut lupta şi au fost în­chişi în în­tu­nericul veşnic.Unul dintre aceste personaje mitice, Hercules, este prezentat chiar ca un fiu al lui Zeus cu una din fetele muritorilor de rand.(la fel ca in Biblie)

Hercule (foto)







- Celţii considerau că primele fiinţe care au locuit Pământul au fost giganţii, abia după ei venind oamenii. Pietrele de la Stonehenge au şi ele poveşti ce se re­feră la un gigant care a cumpărat pie­tre uriaşe, magice, de la o vrăjitoare. Apoi le-a transportat prin aer până în Câmpia Salisbury.

În general, toate legendele consideră că rasa uriaşilor a dispărut, iar locul ei a fost luat de oameni.
Concluzia logica este ca:
"Tabletele Creatiei" gasite in Babilon, "Cartea mortii" din Egipt, mitologia greaca si cosmogoniile pagane, puse de unii pe picior de egalitate cu Biblia sau citate de altii in sprijinul textului sacru, nu sunt la urma urmei altceva decat fragmente de adevar primar denaturat si corupt de mintea perversa a oamenilor si folosite de Satan pentru a nega chiar sursa din care de fapt provin: Biblia.
Pentru a viziona documentarul de mai jos Ancient Aliens (History Channel S.U.A.) apasati close to play.


                                                                                      
                                                                                                                            



Michael Cremo vorbind despre cartea sa "ISTORIA ASCUNSA A RASEI UMANE" afirma ca istoria umana ar trebui rescrisa.
Varianta istoriei rescrise ar suna aproape ca in acest documentar

Relatarea lui Platon

Primele referinţe cunoscute la Atlantida se află în dialogurile lui Platon Timaios şi Critias, scrise în 360 î.Hr. Un participant la dialog, Critias, discipol al lui Socrate, este cel care povesteşte legenda Atlantidei. Din motive necunoscute, Critias a rămas neterminat, şi s-a speculat că ar fi primele două dintr-o trilogie, care ar mai conţine şi un al treilea, Hermocrate^[2].

În Timaios, Critias, relatează ceea ce un preot egiptean i-ar fi spus lui Solon într-o călătorie a acestuia în Egipt.
După spusele sale, egiptenii au cunoştinţe istorice ce se întind cu mult înapoi în timp, ei ştiind fapte din istoria Atenei necunoscute însăşi atenienilor. Mai departe, el afirmă că Atena a reuşit să învingă o armată invadatoare numeroasă, venită de pe o insulă aflată în Oceanul Atlantic, ce era "mai mare decât Asia^[3] şi Libia la un loc". La scurt timp după victorie, în urma unor catastrofe naturale, întreaga armată ateniană a fost distrusă, iar insula Atlantida s-a scufundat în ocean.

În Critias, dialog rămas neterminat, sunt prezentate în detaliu istoria, geografia şi cultura Atlantidei, în paralel cu istoria, organizarea socială şi cultura vechilor atenieni. După Critias, în vechime zeii şi-au împărţit între ei pământul, Atlantida fiind atribuită lui Poseidon. Poseidon s-a îndrăgostit de o muritoare numită Clito de pe această insulă, cu care a avut 10 copii. Cel mai mare, Atlas, a dat numele regiunii, şi a devenit primul rege al ei. În continuare, Critias descrie geografia insulei în detaliu, amintind de bogăţiile naturale, de climatul blând, şi de construcţiile monumentale ale atlanţilor. Dă apoi detalii despre organizarea socială a atlanţilor, şi despre obiceiurile lor. Aminteşte apoi de prezenţa naturii divine în atlanţi, care i-a făcut să respecte normele etice şi să ducă o viaţă dreaptă. Totuşi, susţine că această natură divină s-a tot redus, ca urmare a amestecului cu muritorii de rând, şi atlanţii au devenit mândri şi au început să încalce legile. Zeus, văzând acestea, i-a adunat pe zei în jurul său pentru a le vorbi. În acest punct, dialogul Critias ia sfârşit, şi nu se ştie ce urmează.(desi cred ca stim continuarea din relatarile biblice cu potopul)
Proclus, relatează călătoria acestuia în Egipt, la trei sute de ani după Solon. La templul lui Neit din Sais el ar fi 

găsit coloane acoperite de hieroglife, în care istoria Atlantidei apărea aşa cum o relatase Platon
Tot Proclus citează un text din Etiopica^[7] scrisă de Marcellus, care ar fi menţionat că în trecut existau în Oceanul Atlantic şapte insule consacrate zeiţei Persefona şi alte trei insule uriaşe, consacrate lui Hades, Amon şi respectiv Poseidon. Insula Atlantida, consacrată lui Poseidon, era cea mai mare, şi deţinea supremaţia peste toate celelalte..^[8] Marcellus nu a fost identificat până în prezent.
Relatarea lui Platon a fost sursă şi pentru imitaţii parodice: istoricul Teopompus din Chios descrie un ţinut în ocean numit Meropis. Această descriere, inclusă în Cartea a opta din Philippica, conţine un dialog între regele Midas al Frigiei şi Silene, în care acesta din urmă prezintă locuitorii insulei ca având talia dublă faţă de cea a oamenilor obişnuiţi şi care trăiesc de două ori mai mult. Ei locuiau în cetăţi uriaşe, şi ar fi trimis a armată de zece milioane de luptători pentru a cuceri Hyperborea, însă când au aflat că aceştia, inferiori în ochii lor, erau cei mai norocoşi oameni de pe pământ, au renunţat la planurile lor.

În evul mediu, relatările despre Atlantida lipsesc aproape complet,(din cauza fricii de Inchizitie) o excepţie fiind geograful Kosmas Indicopleustos din Alexandria, care credea că Atlantida este ţara celor zece dinastii care ar fi guvernat pământul înaintea potopului lui Noe.
Neabordarea problemei Atlantidei în evul mediu a fost explicată ca datorându-se influenţei lui Aristotel asupra învăţaţilor perioadei, şi mai ales influenţei bisericii catolice, care vedea Atlantida ca pe o erezie, pe motiv că în Biblie nu apărea nimic legat de ea. (evident au scos ce texte au vrut din Biblie -apocrife)

În Codexul Popul-Vuh al maiaşilor se spune că strămoşii acestora ar fi venit în trecut dintr-o ţară situată departe în răsărit  De asemenea, în Venezuela trăieşte un trib în mijlocul pădurii ecuatoriale, într-un sat numit Atlan, care păstrează amintirea unei catastrofe ce ar fi distrus patria strămoşilor lor, care era o insulă din Oceanul Atlantic.

 

În Codexul Tira al toltecilor se menţionează mai multe rânduri , triburi care au venit dinspre răsărit şi s-au răspândit până la Oceanul Pacific. Patria lor era o insulă muntoasă, unul dintre munţi fiind înconjurat de un zid şi de un canal, amintind astfel de descrierea lui Platon